Călător printre iluzii

                                                                             Călător  printre  iluzii


        ...Am călătorit mult până aici, până acum.

Mi-am împletit destinul cu ele. Și au fost frumoase.

Mi-au adus bucurie. Mi-au adus lacrimi. Mi-au adus înțelepciune.

Mi-au deschis o lume magică. Mi-am văzut chipul în ele și sufletul și dorințele și încercările. 

Am crezut în ele și cred și acum. Din fiecare am prins o fărâmă pentru veșnicie.

Au fost speranța mea și nădejdea și sprijinul.

Mi-au dat un bilet de lojă la cultură.


Anii '60 

În perioada acelor ani România a avut o deschidere mai mare către Occident din punct de vedere cultural față de deceniul precedent, când totul era sub dominația sovietică.

Așa se face că la cinematografe începuseră să se difuzeze filme din Franța, Italia sau coproducții, mai puțin din America.

În acei ani, foarte puțini oameni aveau televizoare și, astfel, cinematografele erau arhipline.

Era o mare diversitate de filme de la cele de capă și spadă, unde rege era Jean Marais, western-uri cu John Wayne sau celebrul film și de acțiune din anul 1960, Cei șapte magnifici în regia lui John Sturges, cu o pleiadă de stele masculine nemuritoare ca: Yul Brynner, Steve McQueen - pe care aveam să-l revedem în Infernul din zgârie-nori din anul 1974 în regia lui John Guillermin-, Charles Bronson, James Coburn - acel vlăjgan urât și rebel, dar fermecător care va fi și în compania lui Audrey Hepburn în filmul Șarada din 1963 în regia lui Stanley Donen, trecând prin drame de familie cum au fost Rocco și frații săi din 1960 în regia lui Luchino Visconti cu o distribuție magică: Alain Delon și Claudia Cardinale - care au jucat împreună și în Ghepardul din anul 1963 tot în regia lui Visconti, un film fascinant, frescă a dispariției unei lumi aristocratice siciliene - Annie Girardot, Renato Salvatori și Ciociara din 1960 în regia lui Vittorio De Sica, un film cu o încărcătură emoțională copleșitoare, o dramă a unor femei singure în plină ocupație a Italiei de către Germania nazistă care te șochează, cu inegalabila Sophia Loren care a primit premiul Oscar pentru rolul mamei din acest film și mergând  până la filmele de artă, liniștite dar profunde. 

Jean Marais

original: Carl Van Verchten derivative work:...

trialsanderros

Public domain 

Alain Delon

Licio D'aloisio/Reportes Asspciati & Archivi/Mondadori

Public domain 


Claudia Cardinale

Unknown (Mondadori Publishers)

Public domain 


În ele acțiunea era dispersată, acolo găseai însă drame existențiale, singurătate, suflete neînțelese, destine zbuciumate, îndoieli, personaje nefericite, pustiu - chiar în decor.

La dolce vita, din 1960 în regia lui Federico Fellini cu actori imenși ca Marcello Mastroianni și Anita Ekberg sau Vă place Brahms din 1961 în regia lui Anatole Litvak cu actori iconici cum au fost Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Yves Montand sau Deșertul roșu din 1964 cu actrița preferată de regizorul Michelangelo Antonioni, Monica Vitti sau Eclipsa din 1962 cu acceași Monica Vitti dar și cu Alain Delon, care a jucat și în mari capodopere ale celor mai celebri regizor de film, nu numai în filmele polițiste regizate de el - cum au comentat detractorii, iată doar câteva exemple de filme nemuritoare.

 

Ingrid Bergman

Trailer screenshot - Casablanca

Public domain 


Acel deceniu al anilor '60 a fost un deceniu de vârf al filmelor vizionate în sălile de cinema.         

Era ca o emulație în plină stradă, pentru cine ajungea mai repede la casele de bilete, altfel, trebuia să stea pe la colțurile străzilor din vecinătatea cinematografelor la "un bilet în plus".

Un film care mi-a marcat adolescența și pe care l-am iubit nespus a fost Splendoare în iarbă din anul 1961 în regia lui Elia Kazan în care protagoniști au fost frumoasa Natalie Wood și adoratul Warren Beatty. Un film despre adolescenți dar și despre părinții care uită că și ei au fost tineri, nebuni de dragoste, dar obtuzi față de sentimentele copiilor lor.

Filmele erau alese pentru acțiune, pentru fidelitatea față de un roman, dacă erau ecranizări, pentru peisaje sau pentru actorii favoriți - de cele mai multe ori. 

Actorii favoriți erau mulți. La chioșcurile de ziare se vindeau poze mici, de 1 leu, cu imaginea lor în alb-negru.

Unul dintre cei mai mari actori ai tuturor timpurilor a fost Anthony Quinn. Nu era frumos dar avea un magnetism în privirea pătrunzătoare și sprâncenele încruntate. Și mai avea un talent care îi punea în umbră pe colegii lui, fără să vrea, acela de a lua în stăpânire tot ecranul, când apărea el nu mai exista altcineva, fie că făcea pe clovnul, fie că dansa sirtaki chiar dacă lumea se năruia în jurul lui, fie că cerea îndurare de la consătenii lui. Aceste trei ipostaze au făcu parte din trei filme ale aceluiași deceniu: Zorba Grecul, din anul 1964 în regia lui Michael Cacoyannis în care joacă și marele actor britanic Alan Bates, Vizita din același an în regia lui Bernhard Wicki cu minunata actriță Ingrid Bergman și Secretul din Santa Vittoria din anul 1969 în regia lui Stanley Kramer cu două mari actrițe italiene, vulcanica Anna Magnani și suava Virna Lisi.

Anthony Quinn a înregistrat și cântece care i-au pus în valoare timbrul baritonal. Celebrul cântec se difuzează și acum, când scriu și mi-a adus aminte ce minunat este: I love you, You love my. 

Două filme excepționale, complexe și profunde în care personajele sunt subjugate de patimi mistuitoare, fie pentru o iubire neîmpărtășită, fie pentru a ajunge în lumea celor bogați, au fost Robii/Sclavia umană din 1964 în regia lui Bryan Forbas, cu un mare actor britanic de origine lituaniană, Laurence Harvey - un actor nepereche care a plecat dintre noi prea devreme, la 45 de ani și cu enigmatica actriță americană Kim Novak - acest film având o versiune mai veche în 1934 cu Bette Davis, mult mai agresivă și obositoare și Leslie Howard, romantic și consolat, cum îl știm - și Drumul spre înalta societate din 1959-1960 în regia lui Jack Clayton cu același Laurence Harvey și superba actriță franceză cu ochii migdalați Sinone Signoret. Acest film, după părerea mea, a fost cel mai bun film al deceniului anilor '60 și nu numai. Faptul că a avut încasări de zece ori mai mari decât bugetul investit spune ceva. Ceea ce lasă în sufletul spectatorului este adevărata valoare a acestui film. 

 

Kim Novak

Robert Malloy

Public domain 

Pe Simone Signoret, o actriță și o femeie ravisantă, am revăzut-o în  filmul Corabia nebunilor din 1965 în regia lui Stanley Kramer unde are un joc provocator pentru tânărul doctor timid, interpretat de Oskar Werner, un actor austriac. În acest film îi găsim și pe celebri Lee Marvin și cea care a făcut un alt film, nemuritor și de nerepetat, Pe aripile vântului din 1939 în regia lui Victor Fleming, pentru care a primit primul premiu Oscar, în 1940 - cel de-al doilea primindu-l pentru filmul Un tramvai numit dorință din 1951 în regia lui Elia Kazn - frumoasa actriță Vivien Leigh. 

 

Simone Signoret

Studio photo

Studio Harcourt

Public domain 

 

În 1961, Vivien Leigh a jucat într-un film deosebit, tulburător care i s-a potrivit pentru vârsta pe care o avea atunci, pentru experiențele nefericite din viața personală și datorită unei implicări totale în personajul Blanche DuBois din Un tramvai...care a urmărit-o până la moartea prematură din 1967, acest film fiind Primăvara romană a doamnei Stone în regia lui José Quintero.

 

Vivien Leigh

Vivien_Leigh_Gone_Wind2.jpg:Trailer screenshot

derivative work: Wilfredor (talk)

Public domain 

O temă de foarte mare actualitate în filmele americane a fost legată de drepturile oamenilor de culoare. În 1964 s-a promulgat o Lege istorică a drepturilor civile care punea capăt, cel puțin teoretic, discriminării rasiale la care fuseseră supuși de secole oamenii de culoare.

În anul 1967 s-au turnat trei filme - cele care au venit la noi - cu acest subiect în care protagonist a fost același actor de culoare Sidney Poitier iar filmele au fost: În arșița nopții în regia lui Norman Jewison, Ghici cine vine la cină? în regia lui Stanley Kramer și Domnului profesor, cu dragoste în regia lui James Clavell. 

Fiecare dintre aceste filme aveau aceiași evoluție a acțiunii, oamenii albi se uitau urât la cei de culoare, erau aroganți, privindu-i de sus, nu le dădeau atenție - cum era polițistul din În arșița nopții interpretat de Rod Steiger care mesteca gumă tot timpul, afișând o mutră scârbită și plictisită pentru investigarea unei crime unde Sidney Poitier, un detectiv profesionist pentru omucideri, pretindea să i se pună la dispoziție tot felul de substanțe și ustensile sau erau circumspecți când odraslele lor se îndrăgosteau de câte cineva de culoare - cum erau părinții fetei din Ghici cine vine la cină?, interpretați de cei mai îndrăgiți actori ai acelei perioade Katherine Hepburn și Spencer Tracy sau, pur și simplu, își băteau joc de un profesor care voia să le facă o educație frumoasă unor elevi rebeli. Pe parcursul acțiunii, aceste animozități dispăreau treptat și, în final, mult încercatul detectiv, viitor ginere și profesor reușea să fie apreciat, acceptat și îndrăgit de către "omul alb". Aceste filme erau și un fel de continuare, la nivel artistic, a ceea ce trebuia să însemne adaptarea la realitate a Legii drepturilor civile din 1964.

Filmele au avut un succes extraordinar în țara noastră și ele rămân în Panteonul universal al culturii.

 

Sidney Poitier in For Love of Ivy, 1968

Unknown photographer

Public domain 

Filmele muzicale au fost și ele de excepție pentru muzica minunată care le-au însoțit, pentru actrițele desăvârșite sau pentru costumele superbe care au devenit simboluri absolute ale eleganței.

Ne-au încântat deopotrivă My Fair Lady din 1964 în regia lui George Cukor cu sclipitoarea Audrey Hepburn și mai vârstnicul dar deja celebrul Rex Harrison în rolul profesorului de fonetică Higgins și Sunetul muzicii din 1965 în regia lui Robert Wise cu Julie Andrews, cântând cântece nemuritoare și șarmantul Cristopher Plummer.   

  

Audrey Hepburn în 1953

Bud Fraker (1916-2002) [1]

Audrey Hepburn în rolul Prințesei Ann

în filmul  "Vacanță la Roma" de Bud Fraker, 1953

Public domain 


Rex Harrison a mai jucat în alte două filme la fel de celebre: Cleopatra din 1963 în regia lui Joseph L. Mankiewicz, împreună cu "Regina Hollywood-ului", Elizabeth Taylor și Richard Burton, în care Rex Harrison îl interpreta pe Iulius Cezar și Agonie și extaz din 1965 în regia lui Carol Reed unde juca în rolul lui Papa Iulius al II-lea care îl proteja dar îl și punea la o muncă istovitoare pe Michelangelo Buonarroti care picta Capela Sixtină - rol interpretat de Charlton Heston. Filmul a fost monumental dar și de o mare sensibilitate, fiecare pensulă dată pe tavanul capelei a fost parcă o rugă și o iubire față de Dumnezeu.

 

Charlton Heston in 1963

Rowland Scherman

Public domain 

Cu filmul Și Dumnezeu a creat femeia regizorul Roger Vadim a "creat-o" pe Brigitte Bardot ca actriță de succes, ca divă a Franței care, în anii de glorie, se spunea că aducea un venit țării mai mare decât Compania Renault. Era un bun național. Dintre filmele ei m-a impresionat Viață particulară din anul 1962 în regia lui Louis Malle, pentru finalul tragic și pentru zbuciumul în care trăia o actriță de succes - era un rol aproape biografic - hărțuită de presă, fără să aibă o viață particulară liniștită.

Din motive numai de ea știute, Brigite Bardot a renunțat la carieră în 1973, în plină glorie.

 

Brigitte Bardot

Publicity photo of Brigitte Bardot in

A Very Private Affair

MGM

Public domain  


O divă pe termen lung a fost Catherine Deneuve. Foarte frumoasă, cu trăsături caligrafice, a dominat cinematografia franceza douăzeci de ani sau mai mult. Uneori impulsivă, alte ori meditativă și imprevizibilă a fost cea de-a doua actriță preferată de Roger Vadim dar și de alți producători. I se spunea Tornada blondă. 

Printre filmele celebre în care a jucat Catherine Deneuve au fost filmele muzicale Umbrelele din Cherbourg din anul 1964 în regia lui Jacques Demy care a regizat și Domnișoarele din Rochefort din 1967 în care Catherine Deneuve a jucat cu sora ei, Françoise Dorléac.

Alt film, a lui Roman Polanski din 1965, Repulsia, despre care nu cunosc ce s-a comentat la lansarea lui, m-a impresionat teribil și pentru scenariul noir, dar și pentru jocul lui Catherine Deneuve care făcea prăpăd în jurul ei cu inconștiența unui copil. Juca o tânără cu probleme psihice care avea repulsie față de bărbați. Lăsată singură acasă de sora ei care plecase într-o vacanță, a început să taie și să omoare bărbații care sunau la ușă cu diverse comisioane. Un thriller de coșmar. Nu cred că l-am văzut la cinematograf, l-am văzut mult mai târziu, la televizor pentru că nu se aduceau filme de genul ăsta la noi pentru marele public.

În schimb, Viața la castel din anul următor, 1966 al lui Jean-Paul Rappeneau, a fost o bijuterie de suflet. Totdeauna mi-am adus aminte cu plăcere de acest film, cu decor rustic, în care Catherine Deneuve mergea până în sat cu bicicleta sau mânca un măr în pivnița castelului. Cu Philippe Noiret alături, forma un cuplu liniștit cu tabieturile unei vieți la castel.

În filmul Mayerling din 1968 în regia lui Terence Young, unde o interpreta pe Maria Vetsera, iubita prințului moștenitor al Austriei, Rudolf (Omar Sharif), Catherine Deneuve atinge perfecțiunea frumseții, rivalizând cu o altă frumusețe a unei perioade anterioare, Ava Gardner care o interpreta pe Sissi. James Mason, care era Împăratul Franz Joseph, completa cele patru celebrități ale distribuției filmului, un film excepțional - și acesta.   

Actorul francez emblematic care a avut o carieră de cinci decenii și a fost inclus pe lista Monștrilor sacri ai cinematografiei mondiale a fost Jean Gabin. Era serios, era sobru, aveai impresia că e la fel în toate rolurile, dar era diferit prin tăceri, printr-o privire, printr-un gest. Când avea câte o tiradă, dădea repede din cap stânga-dreapta, dreapta-stânga, ca și cum ar fi dojenit pe cineva. Sau ridica din sprâncene, aruncându-și capul în față și gura întredeschisă, cu o întrebare retorică: <<e, de asta ce mai spui!?>>. Am văzut multe filme cu el, la cinematograf, cele care s-au difuzat în anii '60 și '70 iar pe cele din anii anteriori, la televizor, la Telecinematecă.    

Până acum am văzut mai multe versiuni ale filmului Mizerabilii  însă cea mai reușită a fost cea din 1958 în regia lui Jean-Paul Le Chanois în care a jucat Jean Gabin. A mai jucat în Franch Cancan din 1954 în regia lui Jean Renoir, Doi oameni în oraș din 1973 în regia lui José Giovanni cu Alain Delon și Michel Bouquet- în rolul unui inspector zelos și antipatic-, Clanul sicilienilor din 1969 în regia lui Henri Verneuil, cu Lino Ventura, Amedeo Nazzari și mult mai tânărul Alain Delon. Cu o coloană sonoră semnată de Ennio Morricone și un scenariu excelent, acest thriller a intrat în galeria filmelor celebre.

 

Jean Gabin

Unknown (Mondadori Publishers),published in

Grazia magazine

Public domain 


În filmul Străbătând Parisul din 1956 în regia lui Claude Autant-Lara, Jean Gabin se întâlnește cu alți doi actori nemuritori: Louis de Funès și Bourvil. 


Louis de Funès a făcut milioane de oameni să râdă la filmele cu Jandarmii....în regia lui Jean Girault sau Marele restaurant în regia lui Jacques Besnard ori Marea hoinăreală în regia lui Gérard Oury, ambele filme din 1966 sau Hibernatus din 1969 în regia lui Édouard Molinaro. Era de un comic irezistibil, la el totul era în mișcare, fața, ochii, gura, mâinile, era argint viu, nu stătea locului nicio clipă. Rămâneai fără aer de-atâta râs. Nu se poate povesti ce făcea el într-un film și niciun scenariu nu se putea scrie pentru el. A fost un actor genial.  

Louis de Funès

L'acteur française Louis de Funès lors du 

tournage du film L'Homme orchestre

Marisa Rastellini (Mondadori Publisher)

Public domain 


Și Bourvil a fost actor de comedie dar rolurile lui au fost liniștite, personajele interpretate de el aveau o gândire înceată, făceau multe gafe care stârneau hohote de râs. Sunt celebre filmele Marea hoinăreală  și Prostănacul din 1965, ambele în regia lui Gérard Oury.

În filmul polițist Cercul roșu din 1970 în regia lui Jean-Pierre Melville,  Bourvil  are un rol serios, de inspector de poliție, dar el, în realitate, era foarte bolnav și, după acest film, avea să moară.

În Cercul roșu întâlnim un alt mare actor și un foarte bun cântăreț, pe cuceritorul Yves Montand. Nu poți  evalua care dintre cei doi - actor și cântăreț - este mai bun. Și, niciodată când te uiți la el sau când îl asculți, nu suprapui imaginea celuilalt - atât de bine joacă și atât de bine cântă. A fost un artist uimitor. Mi-a făcut totdeauna plăcere să-l văd, mi-a făcut totdeauna plăcere să-l ascult. A fost impecabil în Vă place Brahms?, Mania Grandorii din 1971 în regia lui Gérard Oury, Compartimentul ucigașilor din 1965 în regia lui Costa-Gavras - care va regiza și celebrul film Z din 1969 - sau în Sălbaticul din 1975 în regia lui Jean-Paul Rappeneau. Și în șansonetele: La chansonnette, La Vie en rose, Sous Ciel De Paris. 

 

Yves Montand,

photo Studio Harcourt

Studio Harcourt

Public domain 


Printre preferații mei au mai fost și alți trei mari actori francezi: Philippe Noiret pe care l-am văzut în mai multe filme. Unul pe care nu l-am menționat a fost Cinema Paradiso din 1988 în regia lui Giuseppe Tornatore și cu muzica de Ennio Morricone, un film copleșitor care a primit premiul Oscar, Michael Lonsdale care a jucat, printre multe alte filme și într-unul pe care nu l-am numit, Ziua șacalului din 1973 în regia lui Fred Zinnemann, un film care te ține cu sufletul la gură și Jean-Louis Trintignant care a jucat în celebrul film Un bărbat și o femeie din 1966 în regia lui Claude Lelouch.  

Trebuie amintit și impactul uriaș de popularitate pe care l-au avut seria cu Angelicile....protagonistă fiind actrița franceză Michèle Mercier, filmele cu Sarita Montiel la care toată lumea stătea cu ochii în lacrimi și  batiste sau filmele indiene la care lumea își ținea rând la cozi încă din noapte. 

 

Sara Montiel

Spanish singer and actress

CFDL 


Filmele românești aveau și ele mare succes în sălile de cinema, chiar dacă în unele vedeai decoruri triste, cu noroaie de pe șantierele patriei, cu greve muncitorești sau cu secretari de partid zeloși. Erau și ecranizări, erau și filme istorice sau coproducții color, majoritatea filmelor fiind alb-negru. Sălile de cinema erau pline la oricare film. 

Valurile Dunării a fost unul dintre filmele de început de deceniu, din anul 1960 în regia lui Liviu Ciulei în care a debutat frumoasa și talentata Irina Petrescu. Liviu Ciulei a mai regizat în 1965 Pădurea spânzuraților, o ecranizare după romanul omonim a lui Liviu Rebreanu. Un roman și un film excepționale, cu o dramă psihologică din timpul primului război mondial după cazul real al fratelui lui Liviu Rebreanu care a fost executat pentru dezertare. În rolurile principale au fost Victor Rebengiuc și Liviu Ciulei.

 



Irina Petrescu

Ion Dumitru / ARHIVA AGERPRES

Public domain 


Au urmat filme cu tema transformărilor politice și sociale din țara noastră, în industrie și agricultură, învelite cu subiecte diferite, de dragoste, din viața cotidiană sau de comedie.

Împreună cu filmul Setea din 1961 în regia lui Mircea Drăgan și a lui Mihai Iacob, o ecranizare după romanul omonim a lui Titus Popovici cu actorii cei mai în vogă, George Calboreanu, Ilarion Ciobanu - singurul actor care a jucat numai în filme-, Colea Răutu, Amza Pellea, Ștefan Ciubotărașu, a apărut și celebra comedie Nu vreau să mă însor în regia lui Manole Marcus avându-i în distribuție pe Irina Petrescu - care a mai jucat încă în două producții, în total patru în această selecție, Cristea Avram, Toma Caragiu, Ștefan Tapalagă, Coca Andronescu.

 

Toma Caragiu în revista Cinema, iulie 1973

Necunoscut

Public domain 

 

Sau, odată cu Lupeni 29 din 1962 în regia lui Mircea Drăgan cu actorii Lica Gheorghiu și Ștefan Ciubotărașu - o dramă după cazul real al grevei minerilor de la Lupeni din anul 1929 înăbușită în sânge- s-a difuzat și comedia Post restant în regia lui Gheorghe Vitanidis cu Iurie Darie, Ion Dichiseanu, Coca Andronescu, Vasilica Tastaman și frumoasa Florentina Mosora care a făcut doar câteva filme pentru că ea era de fapt biofiziciană. Pentru mai mult amuzament, în acest film apărea un roboțel pe nume Mitică în apartamentul băieților, plasat lângă ușă care rostea celebra replică

<<pălăria și bastonul dumneavoastră!>>.

Iurie Darie în Post restant (1962)

Public domain 


 

Ronanian actor Ion Dichiseanu

Ileana Muncaciu

Public domain 

 

Vasilica Tastaman în revista Cinema din

ianuarie 1977

Public domain 


O comedie savuroasă de mare succes a fost Un surâs în plină vară din anul 1963 în regia lui Geo Saizescu cu o pleiadă de actori excepționali: Sebastian Papaiani, Florina Luican, George Constantin, Dem Rădulescu, Matei Alexandru, Draga Olteanu Matei. Pe cât a fost de comică această peliculă pe atât a fost de politizată. 

Binefacerile colectivizării în agricultură erau evidențiate prin eșecurile repetate în toate tentativele de afaceri individuale ale lui Făniță, eroul principal, care era un fel de paria din acest motiv și care era ridiculizat în fel și chip. Îndemnurile de a se alătura celor care munceau la colectivă erau făcute direct, pe față chiar și de către familia lui. La vârsta pe care o aveam când am văzut acest film nu îmi dădeam seama ce se dorea cu el - era o propagandă evidentă acoperită de comedie - așa că am râs mult. Mai târziu am înțeles pe deplin acest film.     

          

Sebastian Papaiani

Public domain 


Pe Dem Rădulescu și Sebastian Papaiani i-am mai văzut și în filmul muzical Dragoste la zero grade din anul 1964 al aceluiași regizor care i-a avut ca interpreți principali și în alte pelicule din deceniul următor.

Tot în 1963 s-a făcut și filmul Tudor în regia lui Lucian Bratu avându-i ca protagoniști pe Emanoil Petruț și Lica Gheorghiu.

Emanoil Petruț a jucat în mai multe filme istorice și, ca un fapt mai puțin știut, și-a împrumutat vocea pentru Amza Pellea în filmul Mihau Vitezul din 1970 al lui Sergiu Nicolaescu. Regizorul a recurs probabil la această înlocuire a vocilor pentru timbrul baritonal și autoritar al lui Emanoil Petruț. 

 

Emanoil Petruț (1932-!983) a fost un

actor român de teatru și film.

Public domain 


Un film istoric, ecranizare după romanul lui Mihail Sadoveanu și color a fost Neamul Șoimăreștilor din 1965 în regia lui Mircea Drăgan cu mari actori ca Dina Cocea, Mihai Boghiță, Ion Besoiu - actori care nu au jucat în filmele menționate anterior.

 

Romanian actor Ion Besoiu

Anonim (Emanuel Tânjală)

Public domain 


Filmele în coproducții au fost numeroase și cu succes mare de public.

În 1967 Sergiu Nicolaescu a regizat Dacii o coproducție româno-franceză cu Pierre Brice (din celebrul film Winnetou,1963), Marie-José Nat, Mircea Albulescu, Alexandru Herescu.

În 1968 Mircea Drăgan regiza filmul Columna, o coproducție româno-vest germană cu actori celebri: Richard Johnson, Antonella Lualdi, Amedeo Nazzari, Amza Pellea.

În anul 1969 filmul Baltagul în regia lui Mircea Mureșan a avut-o ca protagonistă în rolul Vitoriei Lipan pe Margarita Lozano, o actriță din Spania iar actorii români erau Jean Constantin, Ernest Maftei, Sandu Sticlaru, această peliculă fiind o coproducție româno-italiană.

Filme liniștite, profunde, introspective și de dragoste până la urmă, care mi-au plăcut foarte mult au fost: La patru pași de infinit din 1964 în regia lui Francisc Munteanu cu frumoșii și talentații actori Silviu Stănculescu și Irina Gărdescu, Diminețile unui băiat cuminte din 1967 în regia lui Andrei Blaier cu Dan Nuțu, un actor excepțional, neliniștit tot timpul, parcă era în căutare de ceva și superba Irina Petrescu.

 

Silviu Stănculescu în revista Cinema

din februarie 1974

Public domain 

Acești doi actori opuși ca expresivitate a trăirilor - cel puțin pe ecran- dar complementari au mai jucat împreună în filmul Duminică la ora 6 din anul 1966 în regia lui Lucian Pintilie.

Același Lucian Pintilie ne-a lăsat o capodoperă:  Reconstituirea din 1968 cu marii actori George Constatin, Emil Botta, Vladimir Găitan, George Mihăiță.

 

Romanian actor George Constantin

Ileana Muncaciu

Public domain 


Filmele care au marcat acest deceniu au fost Pădurea spânzuraților   a lui Liviu Ciulei și Reconstituirea a lui Lucian Pintilie - regizori care aveau să devină, în următoarele decenii, unii dintre cei mai importanți regizori români ai cinematografiei și ai teatrului.

Toate aceste filme le-am văzut, la timpul lor, mai puțin   Reconstituirea care a fost retras repede din circuitul difuzării filmelor, dar pe care l-am văzut mai târziu. Au fost mai multe motive ale retragerii acestui film extraordinar, dintre care unul îl știu sigur, acela că scena cu bătaia între personajele interpretate de Vladimir Găitan și George Mihăiță - după care George Mihăiță moare - nu dădea un exemplu bun tineretului.

Ulterior, acest film a fost declarat cel mai bun film românesc din toate timpurile. Și Pădurea spânzuraților merita, după mine, un asemenea elogiu și poate că ierarhizarea respectivă a fost făcută înainte de realizarea filmului Moromeții din 1987 în regia lui Stere Gulea, care chiar este cel mai bun film al secolului XX.

Filmele din secolul XXI trebuie să aștepte trecerea lui.     


 Articol scris de Lilly SaCra

Surse: Wikipedia

            Dicționar de Cinema

            Editura 

            Univers Enciclopedic

            București, 1997 

     


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nostalgii de duminică

PhotoMirage - program de animat imagini