Actorul - suport


Anne Bancroft

Actorilor din rolurile secundare li se mai spune și actori - suport. Aceștia susțin acțiunea și pe protagoniști pe toată durata unui film.

Nu de puține ori ei primesc premii - cel mai râvnit fiind premiul Oscar - iar actorii principali nu primesc nimic, nici măcar nominalizări.

Aș numi doar două dintre filmele în care, cred eu că actorii principali au fost nedreptățiți în favoarea actorilor - suport. 

Cunosc, în mare, criteriile după care se acordă aceste premii și nu mă pronunț în ceea ce privește corectitudinea decernării premiilor în cazul acestor două filme ci mă gândesc cât de frustrant a fost pentru actorii principali care au jucat la fel de bine ca cei premiați. Dar alți actori din rolurile principale au jucat, probabil, mai bine în anul respectiv. Acesta este unul dintre criteriile de nominalizare și decernare.

Filmele pe care vreau să le amintesc sunt:

- Kramer contra Kramer, 1979   cu Dustin Hoffman și Meryl Streep 

în rol secundar pentru care a primit primul ei premiu Oscar din cele trei;

- Cold Mountain, 2003  cu Nicole Kidman și Renée Zellweger în rol secundar pentru care a primit tot primul ei Oscar din cele două.

Pentru actrițe ca Anne Bancroft, care a făcut din fiecare rol, fie principal fie secundar, o creație perfectă ca o perlă naturală aș da tot atâtea premii Oscar câte filme are în palmares. Fabuloasa actriță a primit totuși un singur Oscar și patru nominalizări. Extrem de puțină recunoaștere pentru un actor de o asemenea anvergură.

M-am oprit la un rol secundar de-al ei din filmul Primăvara romană a doamnei Stone/O nouă primăvară , 2003, cu Helen Mirren și Olivier Martinez pentru că a fost un remake și ai o plajă de analiză mai largă pentru două sau mai multe versiuni.

Prima versiune a acestui film a fost turnată în 1961 și i-a avut ca interpreți pe Vivien Leigh, Warren Beatty și Lotte Lenya. Am văzut și această versiune și nu știu pentru ce această actriță din urmă a fost nominalizată la Globul de Aur, dar a fost.

Despre Warren Beatty se spune că a fost preferat de către Vivien Leigh în locul lui Alaim Delon care fusese ales inițial de regizor dar era prea frumos.                                                

În ceea ce o privește pe Vivien Leigh  găsim o cu totul altă artistă, maturizată, serioasă, puțin absentă de la intriga și intrigile din film, parcă își poartă povara vieții și în film și, în orice caz, se vede că nu a ieșit din personajul Blanche DuBois din Un tramvai numit dorință, personaj din care, se spune, că nu a ieșit din el până la sfârșitul vieții. 

Pentru acest personaj, Vivien Leigh a primit cel de-al doilea premiu Oscar.

Coincidență sau nu, ambele filme au fost adaptări după scrierile lui Tennessee Williams.

Cele două versiuni ale filmului Primăvara romană a doamnei Stone sunt aproape egale în ceea ce privește desfășurarea acțiunii, scenografia sau jocul actorilor principali. Ca să nu se numească degeaba un remake, a doua versiune șochează spectatorul cu două scene una mai grețoasă decât alta pe care nu le mai amintesc; cine vrea să fie șocat să vadă a doua versiune a acestui film.

Aceste filme vorbesc despre dramele singurătății, ale debusolării, ale falimentării materiale, ale prostituției camuflate sub numele de "companion", ale pierderii demnității, ale sufletelor sfărâmate și împrăștiate prin spelunci sau prin vile luxoase. Sufletele sfărâmate nu au preferințe locative.

O notă degajată și bine ancorată în realitate, peste degringolada generală din afară și din sufletele oamenilor dezorientați, o aduce Anne Bancroft alias contesa Magda Teribili-Gonzales, o doamnă scăpătată cu maniere și ținută la cotele rangului avut cândva, dar în contrast cu găurile țesute ale mănuților sau cu blănurile mâncate de molii, detalii excelente ale operatorului de imagini.

Anne Bancroft este fermecătoare.

În secvențele în care apare ea nu mai vezi nimic altceva, nu mai există nicio Helen Mirren, niciun Oliver Martinez. Umple ecranul  numai ea.

Pe scurt, ea intermediază întâlniri  între tinerii mai arătoși din Roma și femeile singure, trecute de prima tinerețe, dar străine de oraș și neapărat bogate.

În cazul lui Paolo, contesa Terribili îl apropie de doamna Stone, o fostă actriță de pe Broadway. Are însă grijă să se insinueze și ea la primele vizite unde conduce conversația, schimbă subiectele, baletează cu mâinile prin aer povestind mici întâmplări, aduce vorba, într-un mod subtil, despre bani și se înfruptă pe săturate din bunătățile aduse pe masă.

Anne Bancroft este divină în falsitatea atitudinii, ca o profesionistă în domeniu.

Când Paolo vine singur la doamna Stone și merg împreună la croitor, la frizer și la un restaurant - pe banii doamnei Stone, firește-, Paolo o cam neglijează pe contesă în sensul că nu mai vine la ea să-i dea "partea".

Atunci, contesa nu mai e divină, devine o felină cu ochii în flăcări și se duce la Paolo să-i ceară socoteală.

Anne Bancroft apare pe tot parcursul acțiunii, te învăluie cu privirea adâncă, te fascinează cu brațele aruncate în aer, cu mișcările unduitoare ale trupului și schimbările bruște ale feței.

Are un joc cameleonic. De la un minut la altul își schimbă atitudinea, tonul vocii, de la o amabilitate perfectă devine imediat o zgripțoroaică poruncitoare avidă de bani iar în al treilea minut capătă o altă față dulce și un ton suav al vocii, după cum este situația și totul pentru a fi în avantaj.

O actriță imensă, magnifică!

Un alt recital de-al ei, în duet cu Shirley MacLaine, poate fi văzut în filmul The Turning Point/Pas decisiv, 1977.      
 



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nostalgii de duminică

Călător printre iluzii

PhotoMirage - program de animat imagini