Caleidoscop
Așa arată viața din amintiri, un amestec de imagini suprapuse fără nicio ordine anume.
Eu, copil, fac focul la o sobă din teracotă albă cu modele în relief, deh, casă boierească!, dar care nu este a noastră, bunica mă duce la școala de muzică de pe Dorobanți cu o oră înainte, ca să fie mai sigură, madam Wiesenfeld îmi apasă încheietura mâinii - <<degetele să lovească puternic clapele pianului, dar încheietura să rămână ușoară ca un fulg>>, cum naiba să faci treaba asta?!-, Briceag, ridicat din bancă doar pe jumătate, citește de pe cartea de anatomie rezemată pe ceafa colegei din față, ia nota 10, ca de fiecare dată, dar, când va da la medicină, se va pune serios cu burta pe carte și va ajunge un doctor renumit, mama mă duce cu forța la biserica italiană să cunosc acolo un băiat pe sfert italian, ca și mine, va veni și președintele Italiei, Scalfaro, cu fiica lui și vor ocupa locurile din prima strană, la ASE este un balamuc total, se dă admitere și nu intră nimeni înăuntru dacă are altă treabă, eu sunt deja în anul IV și aștept afară un profesor de statistică pentru niște probleme dintr-o culegere pe care nu le pricep defel, ne așezăm pe gardul făcut din țevi groase verzi, vântul îmi răvășește foile unde scrisesem ceva - ca să vadă proful că mă străduisem - , mă lămurește pe sărite și, la examen, mă va trece mai mult pentru că își va aduce aminte că am avut un oarecare interes pentru materia lui, Katz îmi aduce în fiecare zi exercițiile de făcut de la aritmetică, scrise pe o foaie de hârtie pe care o dă mamei la fereastră ca să nu se molipsească de scarlatină de la mine, intru într-o vilă din Herculane ca să o văd pe tanti Maria care a venit în stațiune la băi, dar nu o găsesc pentru că s-a dus să se plimbe, așa că mă întorc la grupul meu de elevi rămas la gară, mă voi duce apoi la nenea Nicu, la Bacău, dar nici pe el nu-l găsesc - deși este chiar șeful gării-, cu salariul proaspăt în geantă hotărâm, eu cu prietena mea, să ne ducem să bem o tărie rafinată la barul de zi de la hotelul Victoria - care avea să se facă o ruină la cutremurul din '77 - și bem câte 50 ml. de martini, prima oară, când plecăm, eu nu mai țin drumul drept, prietena mea nu are nimic, așa e bine, să fim cât mai diverși, mă duc mereu la ultimul etaj de la Biblioteca Națională unde ascult la căști Eine kleine Nachtmusik de Mozart până știu să fredonez toate cele patru părți, la restaurantul Continental din Constanța, eu cu unchiul Luci, ne întâlnim cu marele Iosefini care mănâncă o ciorbă fierbinte în timp ce discută ceva cu unchiul, mie îmi cumpără un suc, în urma camionului, unde se află sicriul cu bunica decedată, parcă a venit tot orașul, o fetiță de vreo 11 ani plânge mai tare decât toată lumea, mama iar a făcut melenă, așa că trebuie să merg cu ea la spital să o internez, afară zăpada ne ajunge până la brâu, nu circulă niciun taxi, dar vom găsi după o vreme autobuzul care ne va lăsa la poarta spitalului Fundeni, mă uită Dumnezeu în cinematograful Volga unde pot să văd un film de mai multe ori, acum sunt îndrăgostită de Jean Marais așa că uit să mai plec acasă pentru prânz, de-abia pe la ora patru după amiază mă întorc acasă unde mama este deja pe stradă, mă duc iarăși la mătușă-mea -dacă m-a invitat-, voi mânca și voi juca remi, altădată a făcut o masă mare unde a apărut un doctor pitic pe care l-a așezat lângă mine - că doar pentru mine fusese adus-, unchiul Luci a venit la București și a dormit o noapte la noi, mama i-a făcut patul în baie pe o scândură pusă pe cadă - nu aveam altă soluție-, ne-am simțit oarecum stânjenite, dar, când unchiul a apărut într-o cămașă lungă, țărănească și a început să joace un brâuleț, ne-a apucat un râs nebun cu lacrimi, trebuie să dăm pianul pentru că nu mai avem bani pentru chiria lui - tata s-a gândit că e mai bine să ne descurcăm singure, așa că ne-a părăsit-, după cutremur, cei de la serviciu au hotărât să ne mutăm într-o clădire mai sigură așa că a trebuit să stăm unul lângă altul pe Calea Victoriei și să ne dăm din mână în mână fiecare dosar, mutarea avea să dureze două săptămâni iar deplasările de acasă și înapoi le-am făcut pe jos, nu știu de ce mă fugărește lumea prin sala Operei tocmai când cântă o doamnă, mama mă trage de mână și mă așează pe scaun, eu încep să plâng - asta e când aduci un copil de patru ani să vadă Lakmé, doamna era Magda Ianculescu- , am un coșmar, sunt la internat și trebuie să dorm, să mănânc, să învăț, să fac duș cu multe fete, la duș mă simt groaznic și, din păcate, nu este doar un coșmar, mama nu se lasă, <<nu mai avem pian, nu-i nimic, undeva tot o să cânte fata mea>> și mă înscrie la corul de copii radio unde facem multe repetiții iar duminica facem înregistrări sau dăm concerte în emisiunile de televiziune pentru copii, doar mama este fericită, eu nu, mă simt chinuită, astă seară este seară de dans la casa de cultură din Eforie Sud, de-abia aștept să merg cu bunica, puii pe care mi i-a lăsat mama în grijă au început să se îmbolnăvească pe rând, alerg la farmacia veterinară și primesc niște pastile minuscule de antibiotice, le amestec cu mălai pentru mâncarea puișorilor, dar nu le merge nimic bine, în câteva zile mor toți în afară de cel mai mic, care doarme în picioare, este de-o rezistență fenomenală, vine mama de la băi, mi-l ia și nu prea dă importanță puiului bolnav, puiul moare, eu urlu la mama, plâng într-un hal fără hal, mama crede că m-am țăcănit, eu cred că în acel pui se găsea toată dragostea pe care o pot da în această viață.
Colaj cu fotografii personale

Comentarii
Trimiteți un comentariu