O lume dispărută
![]() |
| Strada Barbu Văcărescu |
... Mii de insecte roiau în jurul luminii gălbui de la stâlpii de iluminat așezați de o parte și de alta a străzii, amestecați printre duzii cu dude albe și negre și câțiva stejari seculari.
Totul era în armonie cu casele perechi, cu parter și, unele și cu etaj.
Nu bănuia nimeni că, o stradă pe care îți făcea plăcere să mergi, va deveni inestetică și neechilibrată arhitectural, cu trei blocuri masive pe o parte - pe care aparatul foto a refuzat să o arate, cu stâlpii de câțiva stânjeni pe mijloc, de două ori înălțimea caselor de pe partea cealaltă și cu mașini printre care trebuie să te strecori.
Strada era mai îngustă iar mașinile, câte erau, trei sau patru se țineau în curți.
Trotuarele erau pentru pietoni și, uneori, pentru jocurile noastre. Nu aveam spații de joacă, Parcul Circului fiind prea departe ca să ne supravegheze părinții.
Strada era foarte curată, nu se arunca nicio hârtie pe jos și se făcea și curat, în fiecare zi, cu mături din nuiele.
Când era cald veneau cisternele cu apă, tot în fiecare zi și udau, pe rând, ambele trotuare. Uneori veneau și de două ori pe zi, dis de dimineață și pe înserat.
Era liniște. Puteai să vezi, în unele momente, toată strada, până la Ștefan cel Mare fără nimeni pe ea. Oamenii stăteau în case sau prin curțile cu trandafiri roz. Puține curți nu aveau flori.
Totuși strada nu era chiar dintre cele mai liniștite străzi din București, circulau două numere de troleibuze - 88 care mergea pe Bd. Lacul Tei și 90 care mergea până la capătul cartierului Floreasca, cel cu blocuri. Mai treceau autoturisme, nu foarte multe și camioane de mare tonaj. Carosabilul fusese amenajat cu piatră cubică, timp de doi ani, pentru a fi rezistent.
Tocmai din cauza acestei amenajări, răspunsul primăriei la cererile oamenilor de a fi conectați la rețeaua de gaze naturale, cum erau vecinii de vis a vis, a fost negativ și casele de pe un trotuar au rămas în continuare să fie încălzite cu lemne, până la demolarea din '79-'80.
Încălzirea cu lemne presupunea o serie întreagă de acțiuni în lanț: cumpărarea din timpul verii a lemnelor și a cărbunilor cu cartelă și la liber, programarea când trebuia să fie aduse - de obicei până în 15 septembrie, tăiatul lemnelor pentru a fi depozitate în pivniță, coșăritul în fiecare an - coșarii și tăietorii de lemne erau țiganii din Tei, foarte respectuoși, cumpăratul gazului lampant și al ziarelor, tăiatul surcelelor și, în sfârșit, făcutul focului, zilnic, la care se adăuga, tot zilnic, curățatul tăviței cu cenușa rezultată.
Cu toate aceste activități - care păreau o corvoadă - din jurul unui foc în sobă, iarna, nu simțeam niciun moment că făceam ceva greu pe care alții, în confortul de la bloc, nu-l făceau. Pentru noi era rutina zilnică și uitam când soba de teracotă era fierbinte iar eu stăteam lângă ea, în pat, rezemată de o pernă și citeam.
În ultimii ani, cât am mai locuit în casa respectivă, ne-am cumpărat un calorifer electric cu ulei și cu termostat, dar nu mai aveam atmosfera pe care ne-o dădea focul din sobă.
Pe toți oamenii care locuiau în zona dintre Ștefan cel Mare și Bd. Lacul Tei îi cunoșteam iar celor mai mulți le știam și numele - cel de familie, pentru că, pe atunci, se făceau prezentările în primul rând cu numele de familie, nimeni nu era un <Gigel> sau o <Marilena>.
Singura căreia îi știam numele complet era Paula Brâncoveanu care a apărut zeci de ani pe afișul Opere ca pictoriță scenografă. Sora ei era tot pictoriță scenografă la Operetă. Măriuca Brâncoveanu, fata Paulei, pe care am avut-o colegă de clasă în cursurile primare, a urmat Artele plastice și a făcut o carieră frumoasă ca designer vestimentar la teatrele din New York - am văzut-o într-un interviu pe YouTube.
Ca în orice comunitate, pe strada mea, existau oameni care aveau tot felul de profesiuni și meserii și care erau în activitate sau erau pensionari.
În familia Vasilescu, el era mecanic auto iar ea era casnică. Dar ce casnică! Învârtea toată casa, avea și doi copii frumoși, muncea toată ziua, nici când veneam la ei în vizită nu stătea, tot timpul avea câte ceva de făcut, călca, făcea mâncare, punea murături toamna sau făcea bulion - după ce făceau cumpărături la Piața Obor cu motocicleta lor cu ataș. Au fost printre primii care au avut televizor. Prin anul 1962 mama s-a dus la ei în câteva duminici la ora 10, când se transmiteau emisiunile pentru copii, ca să mă vadă, în direct, cu corul de copii radio.
Bunicul Jareghi era un pensionar plin de curtoazie și sfătos, avea doi nepoți, despre Mihaela știu că a devenit profesoară de engleză.
Nenea Stoica era și el mecanic auto și avea cea mai cârpită mașină văzută vreodată de mine, dar era un adevărat domn de modă veche, ne săruta mâna și mamei și mie, deși eram un copil. Avusese un accident, pesemne, din cauza căruia vorbea gâjâit și cu oarecare dificultate.
Familia Grigoraș avea cea mai frumoasă casă, avea o curte mare cu grădină plină de trandafiri care veneau și peste gard, de unde puteai să-i miroși în voie. În aceeași curte stătea un aviator, Geogia, care avea să-mi fie peste mai mulți ani, când devenise pensionar, șef contabil - piloții se pensionau devreme și aveau voie să ocupe funcții administrative.
Familia Cobuz era vecină de gard cu noi, bătrânii erau pensionari iar cei doi copii, frate și soră erau cu vreo zece ani mai mari ca mine. Ea se plimba cu băieții, pe care îi aducea acasă - în fiecare zi, altul, era ceva de poveste cu părul ei roșu, natural, se vedea de departe. Bătrânul Cobuz a adăpostit-o pe mama și pe alții din jur în pivnița lui cea mare la bombardamentele Aliaților din 1944. O bombă și-a greșit ținta, care era probabil Jandarmeria de pe strada Dinu Vintilă și a căzut pe carosabil făcând un adevărat crater în mijlocului drumului. Cei din pivniță au tras o spaimă de moarte crezând că bomba a căzut peste ei din cauza zgomotului infernal și a trepidației din pământ. Atunci tata era mobilizat pe front și pe urmă a fost luat prizonier la ruși timp de patru ani.
Domnul Atomulesei, care avea casa vis a vis de noi, era în armată, purta tot timpul uniformă, nu l-am văzut niciodată în civil - așa era regula. Soția lui s-a amorezat de un alt bărbat și a plecat de acasă. Aveau o fată care, la divorț, i-a fost încredințată tatălui. Mai mulți ani a crescut-o pe fată singur apoi s-a recăsătorit. Fata, care era puțin mai mare decât mine, avea camera plină de păpuși, ceea ce pe mine, la cei șase ani pe care îi aveam, m-a adus la o disperare extremă plângând în hohote pentru că voiam să rămân definitiv la ea.
Alături de Atomulesei stăteau două surori, una era funcționară cealaltă era pensionară și se nume doamna Calman. Avea preocupări artistice, cânta la mandolină într-un grup de pensionari. Mi-era simpatică această doamnă care, deși avea o ghebă în spate pe unul dintre omoplați, era hâtră. Bunica mea - care venea în unele ierni la noi - s-a împrietenit cu ea. <<Mă duc la madam Caliman>>, spunea ea greșindu-i totdeauna numele și pleca, traversând doar strada.
Și pentru că am amintit de preocupări artistice, câteva familii și-au înscris copiii și la câte un curs, o școală de muzică sau de balet. Eu am fost doar doi ani la pian, alți doi frați au avut chiar cariere muzicale, el la vioară și ea la pian iar o altă fată a făcut mai mulți ani de balet.
Doamna Culea, care stătea cu chirie la Brâncoveni, era asistentă medicală. Pentru că era singură cu un copil, muncea suplimentar făcând injecții și noaptea unde era nevoie.
Se spune că <<lumea e mică>>. Pe o bucată scurtă din strada Doamna Oltea, care face legătura cu strada cea lungă cât ține zidul Stadionului Dinamo, până la cinematograful Floreasca, ne jucam vreo trei-patru fete cu mingea, doar de câteva ori, în vacanțe. De fiecare dată, o doamnă între două vârste, deschidea geamurile și ne apostrofa că nu poate să se odihnească din cauza noastră. Noi am rărit-o mereu cu jocul în zona unde era casa ei până când nu ne-am mai întâlnit deloc. Peste vreo șase ani, cine intra pe ușa clasei de la liceul Iulia Hasdeu unde eram elevă, la ora de geografie, doamna de la geam! Se numea Condruț și am suportat-o un an întreg.
Toți oamenii, amintiți sau nu, duceau o viață liniștită, decentă și civilizată. În cei douăzeci și ceva de ani în care am locuit pe această stradă nu am auzit țipete, scandaluri, înjurături, nu am asistat la scene de violență iar evenimentele importante ca nunțile, botezurile sau înmormântările se făceau în cea mai mare discreție.
În aproape toate casele trăiau laolaltă chiar și până la trei generații, cu nurori și gineri cu tot. Poate nu se înțelegeau totdeauna, dar nu se certau în gura mare, la poartă sau în curte. Era acea rușine față de vecini, față de oameni. Și era multă credință. În fiecare duminică aproape toți mergeam la biserică, unii la biserica din apropiere, la intersecția cu Bd. Lacul Tei, alții, ca noi, la biserica de pe strada Polonă unde slujea un părinte pe care îl cunoșteam mai demult.
În după amiezile de duminică făceam vizite, fie la un vecin chiar de pe stradă, fie la prieteni de pe alte străzi sau din alte cartiere. Sau ne duceam la film, la teatru sau într-un parc. Petrecem o zi plină de frumusețe.
...Această stradă pentru mine a însemnat un spațiu în care eram în siguranță, în care nu mi se putea întâmpla nimic rău, cunoșteam pe toată lumea, toți ne salutam între noi sau schimbam câteva cuvinte.
Dincolo de această stradă am dat piept cu viața brutală, pentru care nu am fost pregătită.
Articol scris de Lilly SaCra
pentru Condeiul Seniorului
Fotografie personală

O bijuterie!
RăspundețiȘtergere