Vacanțe de neuitat
Vacanțele de vară de la bunici erau de neuitat pentru toți școlarii.
Nu mai stăteam sub povara temelor, nu ne mai sculam dis de dimineață, nu ne mai muștruluiau părinții, bunicii erau mai îngăduitori, ne simțeam înaripați ca păsările libere în înaltul cerului.
Soarta a vrut ca, singura bunică rămasă în viață, să trăiască la Eforie Sud. De la 1an și câteva luni până la 19 ani am fost la ea în fiecare vară. Când eram mai mică mă duceam cu părinții și rămânem acolo doar cât aveau ei concediu. Când am ajuns pe la 14 ani și ceva m-am dus singură și stăteam toată vara, trei luni, până în ziua care preceda începerea școlii. Nu-mi erau de ajuns cele trei luni. Mai aveam nevoie și de câteva ore din ultima zi. Veneam la București cu un tren de seară.
La București era osânda. Timp de nouă luni aveam o altă viață, aveam programe, de școală, de învățat, de dormit, aveam un alt ritm biologic.
Nu mai vedeam stelele pe toată bolta, nu mai avem timp să le văd, să admir Ursa Mare sau Ursa Mică răsturnată sau să miros regina nopții.
Uneori, când învățam papagalicește, îmi zburau gândurile la scoicile de pe plajă și la pescăruși și la meduzele mici înghesuite în ultimul val de pe țărm.
În anii despre care scriu aici, Eforie Sud se numea Vasile Roaită. Un nume total neinspirat pentru o stațiune de vacanță și după un nume anterior atât de frumos care fusese Carmen Sylva - pseudonimul de poetă al Reginei Elisabeta. Sau tocmai de aceea i s-a pus un nume muncitoresc în 1948. Țin minte că mii de dale cu care erau pavate trotuarele aveau inscripționate literele VR, ca să ne intre bine în cap că nu mai erau vremurile cu regine și poetese.
Un efort ideologic și financiar inutil pentru că oamenii din aceste stațiuni de pe litoral au fost prea puțin îndoctrinați. Viața liberă și-a urmat cursul ei, afacerile cu închiriatul camerelor vara, prosperau în continuare, micii producători de suveniruri sau chioșcurile cu dulciuri și bragă erau nelipsite, serile de dans erau pe la toate restaurantele.
Noi călcam doar pe dalele stanțate și lipite ostentativ pe toate trotuarele din stațiune, dar mintea ne zbura la băieții cu care dansam, la plajă, la mare, la plimbările de pe faleză, la filmele coproducții care ne încântau atât de mult. Nici chiar primii secretari de partid de la județeană nu se prea amestecau în aceste stațiuni pentru că erau mulți străini față de care trebuia să părem o țară democratică și în plus, străinii ne aduceau valută.
Atât de tare erau <<pătrunse>> autoritățile din Eforie Sud de morala proletară încât și după zece ani de la schimbarea numelui stațiunii funcționa bine mersi, chiar în dreptul Cazinoului, plaja de nudiști, bineînțeles separat pentru bărbați și femei. La Eforie Nord, plaja de nudiști a existat continuu până în prezent. Iar spre Costinești era plaja de nudiști mixtă.
La 7 ani cu mama la plaja de nudiști, Eforie Sud |
Eforie Sud s-a numit, pe rând: Techirghiol-Movilă, Băile Movilă, Carmen Sylva și Vasile Roaită- până prin anul 1970.
Întemeietorul stațiunii a fost boierul Ioan I.Movilă care a construit primele case și primul Hotel. Continuatorul dezvoltării stațiunii a fost Sever Movilă, unul dintre fii lui.
Ca omagiu adus lui Ioan I.Movilă, în Parcul Central există o statuie a lui foarte frumoasă din marmură albă.
![]() |
| Hotelul Movilă și statuia lui Ioan.I.Movilă |
O întoarcere în timp de 60 de ani mi se pare că a fost ieri, sau în orice caz, în această vară, o vară de trei luni, cât stăteam eu la bunica.
...Când trenul trecea de Constanța și marea se putea vedea în sfârșit pe toată întinderea ei, nu mă mai dezlipeam de geamul trenului până la Eforie Sud. Fie că eram copil, fie adolescentă, în fiecare an eram țintuită la geam când vedeam marea, ca și cum aș fi văzut-o pentru prima dată. În fiecare an îmi bătea inima tare, eram tulburată de emoție și nerăbdare, ca la o întâlnire de dragoste.
Trenul de-abia se mișca, oprea pe la toate semafoarele.
Când o anunțam că venim, bunica ne aștepta pe peron. Dacă aveam bagaje multe luam o trăsură. Când veneam singură, nu o mai anunțam, mă duceam direct la casa ei.
De obicei o găseam în picioare, în mijlocul curții, făcând ceva. Când intram pe poartă își punea o mână pe piept în dreptul inimii iar eu mă repezeam la ea și o sărutam pe obrajii transpirați.
Acea curte cu un vișin la poartă, cu nalbe de-a lungul gardului de lângă vecini, cu o cișmea înaltă cu bazinul de ciment lustruit de apă, cu o masă rotundă și două scaune din răchită scoase afară toată vara, au însemnat lumea mea fericită și lipsită de griji, din copilărie și adolescență.
![]() |
La 6 ani, printre nalbe la bunic, la 11 și 17 ani pe plajă, Eforie Sud |
O zi din cele trei luni de vacanță începea întotdeauna, cu mici excepții, cu plecatul la plajă. Nu cu micul dejun, ăsta îmi mânca din timpul în care voiam să mă văd pe plajă.
Îmi luam cu mine o bucată de cașcaval de Dobrogea, o roșie mare, un ardei gras și un colț de pâine, neapărat un colț. Dacă era vânt mi se mai trosnea printre dinți și ceva nisip.
Prima zi era teribilă pentru mine, îmi venea să alerg până acolo, dar îmi era rușine de cei care stăteau prin curțile de la stradă și mă cunoșteau. Ba mai și trebuia să vorbesc cu ei de bun găsit, să mă admire cât am mai crescut și chestii din astea de vecini. Până ajungeam la scările care coborau spre plajă mai trecea ceva vreme.
Pe plajă îmi așterneam un cearșaf, ca toată lumea - pe atunci nu avea nimeni șezlong, cel mult saltele gonflabile pentru apă peste care puneau un prosop - unde găseam un loc potrivit, nici prea aglomerat, nici prea izolat.
Nu existau creme de protecție, exista crema nivea care se dădea după ce te ardeai. Mai era la modă un amestec de ulei cu oțet ca să te bronzezi mai repede. Era ceva chiar toxic pentru piele și uleiul te prăjea mai mult, ca pe o friptură, decât să te bronzeze natural. Eu nu m-am dat niciodată cu așa ceva pentru că aveam tot timpul să mă bronzez.
În primele zile aveam grijă să nu stau expusă la soare decât cel mult două ore cu câteva scăldări în mare. Era marea mea, era dragostea mea neștiută. Mă bălăceam și înotam în ea și simțeam că mă iubea și ea. Mă învăluia cu valurile ei sărate și cu veșnicia ei.
Când plecam acasă îmi luam sandalele în mână și mergeam desculță până în curtea bunicii unde mă spălam pe picioare de nisip și de praf direct sub jetul de apă de la robinet. Apa era potabilă și era extraordinar de gustoasă și rece. Se scotea de la mare adâncime în apropiere de Eforie și era puțin tratată la o centrală de la Palas, de lângă Constanța.
După masa de prânz și ea tot în aer liber, dormeam cam o oră și, până pe la șase și jumătate, stăteam de vorbă cu bunica sau citeam în șezlongul mamei. Acel șezlong fusese cumpărat special pentru mama care, când venea și ea, nu mergea la plajă și stătea mai mult în curte.
Pentru plimbarea de seară începeau pregătirile cu vreo oră înainte să plecăm, nu știu de ce, dar asta se întâmpla. Când a stat și mătușa mea cu noi, ne lua două ore până să ieșim pe ușă. Zulufii de la bretonul ei sufereau tot felul de modificări năstrușnice și, ca să o dezlipim pe mătușă de la oglindă, plecam înainte.
Deși peste zi era cald și chiar la ora când plecam noi din casă, seara era răcoare la malul mării așa că totdeauna ne luam cu noi câte o jachetă.
Plimbarea se făcea, invariabil, pe strada Dorului (acuma Ioan Movilă) care urca dinspre șoseaua națională până la faleza de lângă Cazinou. Existau și alte străzi dispuse în aceeași direcție, dar plăcerea maximă era să urci agale pe această stradă împreună cu mulțimea de oameni, umăr la umăr. Și să asculți din megafoanele puse în vârful stâlpilor Volare a lui Domenico Modugno.
Chiar dacă era foarte multă lume, florile erau și mai multe. Erau pretudindeni, în jurul copacilor, pe pervazurile vilelor, printre boschete. Nalbele creșteau natural, oriunde, albe, roz, mov sau în degrade. Alte flori umpleau văzduhul de parfum, Rochița rândunicii, Gura leului, Regina nopții. Mai erau și florile de mușețel, macii sau răsadurile cu panseluțe și petunii.
Pe strada pe care urcam, cel mai mult admiram pe doamne. Erau grațioase și îmbrăcate splendid, era o revărsare de voaluri, mătase sau pânză topită, cât mai albe ca să pună în evidență brațele și picioarele bronzate. Sandalele erau neapărat cu toc înalt și neapărat albe. Era o mare libertate în croiala toaletelor iar coafurile erau frumoase și îngrijite.
La faleză ne mai dispersam, dar până acolo ne opream la toate chioșcurile cu mărgele din scoici și alte suveniruri, cu bragă sau cu ținte în mișcare de unde plecai cu câte ceva dacă nimereai ținta.
În sfârșit, faleza era ca o fereastră spre univers, aveam marea pe care era poteca luminoasă a lunii, numită de mine Podul de argint unită la zenit cu stelele-n cer. Era prea frumos, mai mult nu puteam cere.
Pe faleză ne plimbam pe o porțiune anume, de la cinematograful de vară până unde strada făcea o curbă spre restaurantul Splendid. Faleza continua și mai departe, până spre marginea de nord a stațiunii, dar ne plăcea să ne plimbăm împreună cu alți oameni.
În alte seri ne duceam direct la grădina de vară a cinematografului ca să cumpărăm bilete și să găsim locuri pe băncile dinăuntru unde locurile nu erau numerotate. Băncile fără spătar și vopsite în verde amar erau ocupate cât puteau oamenii să suporte înghesuiala. Și mereu era lume multă pentru că filmele se schimbau la două zile. Copiii, băieții în special, care nu cumpărau bilete, se urcau pe zidurile înalte care împrejmuiau grădina și în copaci.
Sistemul de bilete de odihnă prin sindicat era gândit în așa fel pentru ca mulți oameni din țară să vină la mare. Un sejur cu cazare și masă era de 12 zile, pentru unii puțin, pentru alții, mulțumitor ca să se odihnească și să se distreze împreună cu familia.
Sezonul începea de la 1 mai și se închidea până la 15 septembrie. În perioada de vârf, care era cam între 1 iulie și 15 august, stațiunea era un furnicar - pentru că veneau și mulți turiști pe cont propriu care se cazau la casele localnicilor.
În unele veri stațiunea era atât de plină încât oamenii veneau din poartă în poartă pentru a cere un pat, doar un pat nu o cameră. Odată o familie cu doi copii a vrut să stea cu cortul în curtea bunicii- nu mai erau locuri nici la cele două camping-uri pe care le avea stațiunea. Bunica nu avea o casă, singură în curte, era și o vilă cu etaj unde erau cazați cei cu bilet de la sindicat; oamenii nu veneau în partea de curte a bunicii, aveau intrare separată, dar nici să se stea cu cortul acolo nu se putea.
Atât de multă lume era în acea perioadă încât trebuia să stai la coadă peste tot: la dușurile de la plajă, la tarabele cu răcoritoare, la wc, apoi la cantine, la alimentarele care erau pline cu de toate, la fructele care se vindeau pe cărucioare mari, la tarabele din piață pentru pepenii galbeni Cantalup, aduși de la Tuzla, la cofetării, la cinema dar și la Cazinou sau alte restaurante unde se aștepta multă vreme să se elibereze o masă.
La o serie, adică la 12 zile odată, se făcea seară de dans la casa de cultură unde mergeau mai mult tinerii. Intrarea costa 2 lei iar în curtea amenajată pentru dans se mai găsea un chioșc de unde puteai cumpăra ceva dulce și sucuri. Pe scenă era orchestra care asigura melodiile pentru dans. Curtea funcționa și ca grădină de spectacole, când băncile erau aduse la rând pe locul unde se dansa iar pe scenă evoluau diverși cântăreți. Când au venit Pompilia Stoian și Dan Spătaru, în recitaluri după un concurs de amatori, grădina a fost neîncăpătoare, băncile au fost ocupate la refuz iar cei fără loc au stat în picioare de jur împrejur.
Dacă ploua, ceea ce era rău pentru cineva care număra zilele până la 12 și nu putea merge la plajă, puteai să citești în casă. Pentru că nu făceam viză de flotant pentru trei luni, împrumutam cărți de la biblioteca de pe strada Dorului pe buletinul bunicii. Preferam- și eu - să merg la o baie în mare, dar mai avem niște lecturi particulare obligatorii date de la școală la care trebuia să fac un rezumat sau un comentariu. Așa că uneori mai stăteam în casă.
O mai ajutam și pe bunica la cumpărături, ocazie cu care eram prezentată la toată lumea cunoscută de bunica și, slavă Domnului, se cunoștea cu întregul oraș.
Odată am rămas acasă pentru că bunica trebuia să culeagă niște vișine pentru dulceață. Mi-era frică să mă urc în vișinul de lângă poartă deși aveam un gard de piatră de pe care urcam ușor în pom. Dar bunica nu avusese de gând să mă urc eu, eu trebuia să stau jos, sub pom. Bunica s-a urcat ca o pisică, la cei 75 de ani - Doamne, de ce nu erau atunci telefoanele mobile să-i fac o poză! - pe crengile cele mai de sus unde erau și cele mai multe vișine, cu o găleată pe braț în care aduna vișinele coapte; unele mai cădeau pe jos și sarcina mea era să le adun într-un lighean.
Deci ea se urca în vișin și când nu era nimeni de ajutor, ceea ce nu mi-a plăcut. Chiar dacă a făcut o dulceață minunată din care mi-a dat să duc la București, tot am pârât-o mamei, pentru că de mama asculta. A mai trăit șapte ani de la această întâmplare și cred că nu s-a mai urcat în vișin, decât poate între crengile groase, de jos.
O dată pe vară ne adunam toată familia, adică, trei unchi, două mătuși, bunica, mama și eu și făceam o mică șezătoare în curte, cu amintiri despre toți cunoscuții din stațiune, despre poznele pe care le făceau în copilărie, cu multe bancuri și mult haz, până pe la miezul nopții.
Alteori, mergeam la câte un restaurant, fără să consumăm cine știe ce, doar bere și alune în coajă. La Cazinou am mers doar de două ori, odată când aveam 9 ani și s-a logodit unul dintre unchii mei - eram și atunci șapte persoane și la 15 ani, când au fost doar patru persoane - mama, o mătușă cu bărbatul ei și eu - când am fost și invitată la dans de un tânăr, după ce a cerut permisiunea alor mei. Așa era eticheta în acele vremuri.
Și pentru că am amintit de Cazinou, am fost și la cel din Constanța unde ne-a invitat, pe mama și pe mine, alt unchi care locuia în Constanța. La momentul respectiv Cazinoul era transformat în restaurant - pe terasa de afară, nu știu ce era înăuntru. Era foarte frumoasă priveliștea cu marea întinsă și cu valurile ei bătând la baza terasei cu balustradă.
Ziua Marinei se sărbătorea în prima duminică din luna august. De obicei, la acea dată rămâneam numai cu bunica și ne duceam undeva pe lângă cinematograful de vară unde era un teren cu o scenă unde se cânta iar pe margini erau câteva grătare cu mici și chioșcuri pentru bere și sucuri. Poate am luat un suc și o bere pentru bunica - eu nu am băut niciodată alcool și nici cafea cât am fost la școală. Dar cel mai mult ne plăceau focurile de artificii din largul mării, erau o minunăție.
Odată cu ziua Sfintei Marii din 15 august se simțea o scădere a numărului de turiști, deși mai era destulă vreme până la încheierea sezonului.
Apa de mare era cea mai caldă în luna august dar de pe la ora 3 după amiaza începea să bată un vânt. Și acest vânt creștea mereu în intensitate până când, în septembrie era chiar rece pe plajă.
Dacă soarele se ivea la răsărit din mare, apusul era la ghiol. Acel ghiol care avea o apă atât de sărată încât te ținea la suprafață fără să înoți. Pentru nămolul care se aducea din mijlocul lacului și se punea în lădițe, pe plajă pentru a te unge pe corp, au venit la Eforie Sud, Eforie Nord și Techirghiol probabil milioane de oameni în decursul zecilor de ani, care au crezut în proprietățile curative miraculoase ale nămolului împreună cu apa sărată iodată.
Așa este, sunt miraculoase amândouă, am făcut și eu nenumărate băi, la Băile reci, așa se spunea, m-am uns cu acel nămol urât mirositor și scârbos, m-am uscat și apoi m-am spălat cu apa sărată din lac, de câteva ori pe vară. Pentru un copil în creștere aceste cure erau benefice și mai ales preventive.
Se spune că un turc Tekir avea un măgăruș căruia nu-i mai trecea de multă vreme o rană de la picior. După ce l-a băgat în lacul cu apă sărată de câteva ori, rana s-a vindecat în mod miraculos.
Localitatea Techirghiol poartă numele acelui turc căruia i s-a făcut o mică statuie împreună cu măgărușul lui, la faleza centrală din stațiune. Techirghiol însemnă Lacul (ghiol) lui Tekir.
De la răsăritul soarelui și până la apusul lui am retrăit mai mulți ani petrecuți la lumina caldă de vară.
Vacanțele de la bunica mea, fie scurte sau lungi, au fost mirifice.
Voi cinsti până la ultima zi a vieții mele amintirea lor.
| Apus de soare la ghiol, Eforie Sud |
Articol scris de Lilly SaCra
pentru Condeiul Seniorului
Poze personale



Comentarii
Trimiteți un comentariu