De la iluzii la "Motor" (II)

Filmări la serialul româno-francez

"Doi ani de vacanță" pe malul 

Lacului Snagov, 1974 

Primul film la care am făcut figurație, Facerea lumii, a fost și cel mai captivant pentru mine. Mi se deschidea o lume plină de mistere la care venisem cu ochi curioși și sufletul deschis.

Am scris mai multe amănunte de la acele filmări pentru că erau necunoscute pentru mine și am vrut să nu omit nimic.

Celelalte filme la care am făcut figurație, din când în când, au fost, fiecare dintre ele, fascinante, m-am simțit bine la ele, indiferent de condițiile meteo, dar nu au mai avut mister pentru mine. 

Știam ce se va întâmpla. Și cum se va întâmpla. Pierdusem inocența față de necunoscut.

Dar tot iubeam filmele deși aflasem cum erau făcute. Nu m-a influențat laboratorul din spatele unui film. Povestea de pe ecran mergea la inima mea fără artificii.

Iar filmările deveniseră o treabă pe care o făceam din plăcere. Cu timpul am învățat unele trucuri - pe care mi le-au spus cei cu vechime: dacă voiai să fii chemat de mai multe ori la filmările aceluiași film nu trebuia să te așezi în fața camerei ca să fii văzut. 

Nu te mai chemau niciodată pentru că spectatorul, chiar dacă se uită doar la actorii care au roluri, pot vedea și câte un figurant, pe stradă dar și la un restaurant, dacă e filmat de două ori atunci scenele cu lume multă nu mai sunt "firești" ci se vede că acolo sunt figuranți. Totdeauna - cel puțin la filmele românești - când un actor trece printr-o mulțime, acea mulțime nu e întâmplătoare, acolo este figurație.

Așa că la următoarele filme, am stat cât mai departe de cameră. Această nouă strategie a funcționat foarte bine.

Următorul film a fost Întoarcerea lui Magelan din 1973 în regia Cristianei Nicolae, cu Vladimir Găitan și proaspăta absolventă de I.A.T.C., Mihaela Marinescu, în rolurile principale.   

Am făcut filmări în patru zile diferite, aproximativ în două săptămâni și au fost filmări numai de zi.

În prima zi am fost cam o sută de persoane care trebuia să ne plimbăm pe Cheiul Dâmboviței, în zona de unde începe Calea Victoriei până spre strada Ilfov. 

Aveam îmbrăcămintea noastră dar decorul stradal a fost modificat, s-au adus doi stâlpi cilindrici cu afișe din anii celui de-al doilea război mondial și un vagon de tramvai din acea vreme. Circulația tramvaielor din zonă a fost oprită o perioadă de timp scurtă așa că a trebuit să se filmeze în ritm alert. Cu tot cu pregătiri, filmările din acea zi au durat două ore.

Într-o altă zi , eu și cu un băiat înalt am fost chemați la Grădina Icoanei de unde am plecat cu toată echipa de filmare la Buftea. 

În general nu știam dinainte ce trebuia să facem la o filmare, ne lămuream la fața locului.

La Buftea s-a intrat pe un platou de filmare imens dar doar o mică parte a fost folosită la acest film. Se amenajase deja o încăpere cu pereții din lemn și cu un interior modest, unde locuia "Magelan" - numele conspirativ al Mihaelei Marinescu.

Ea îl primea pe Vladimir Găitan și, înainte de a sosi el, s-a spălat pe cap la o chiuvetă adevărată din încăpere. Și-a turnat o cană mare de apă pe cap, ca și cum s-ar fi clătit. S-a filmat repede treaba asta pentru că pe platou era frig și actrița putea să răcească.

În pauza care s-a făcut, eu și cu băiatul cel înalt am fost culcați pe patul puțin cam îngust și am stat așa unul lângă altul pentru probele de lumini, în locul actorilor. Băiatul fusese ales pentru înălțimea lui Găitan, eu chiar nu știu pentru ce am fost aleasă.  

La filmări, cei doi actori au stat culcați cum am stat noi, numai că ei și-au jucat rolurile și au avut și o scenă de amor - atât cât se permitea în acele vremuri. La un moment dat, când Mihaela Marinescu a rămas în furou, toți operatorii au fost rugați să iasă din încăpere.

Deci, în acea zi, am fost la Buftea doar pentru dublură de lumini. În restul timpului m-am uitat la ceea ce au mai făcut actorii sau am stat pe o bancă în grădina frumoasă cu trandafiri de pe malul lacului Buftea. Pe la ora 2 după prânz ne-am întors toți în București, dar fiecare cobora unde avea nevoie, nu era obligatoriu să se mai treacă pe la Grădina Icoanei.

A treia zi de filmare a fost la Teatrul de Comedie. Tot cam o sută de oameni am ocupat sala de teatru iar pe scenă au fost aduși niște artiști de la circ care au făcut jonglerii și acrobații. Noi trebuia să aplaudăm. Filmările au fost făcute la o oră de mijloc a zilei și au durat trei ore.

În a patra zi iarăși am fost puține persoane alese de regizoare, cinci sau șase și ne-am întâlnit într-o casă complet goală, cu mai multe camere de pe strada Călărași. Noi trebuia să umblăm în camerele din fundal iar actorii în camera din față. De fapt a fost doar Vladimir Găitan la acea filmare. Totul a durat foarte puțin, poate nici două ore.

Au fost plăcute filmările la acest film, regizoarea și toți ceilalți au fost calmi și civilizași.

Al treilea film a fost un serial Un august în flăcări din anul 1973 în regia mai multor regizori: Dan Pița, |Alexandru Tatos, Radu Gabrea, Doru Năstase cu mulți actori printre care Toma Caragiu și Marga Barbu, actori cu care am făcut o singură zi de filmare. Scena era de Crăciun, cu un brad împodobit unde trebuia să cântăm cântecele tradiționale. Într-o pauză, Toma Caragiu ne-a distrat cântând o arie de operă, exagerând puțin interpretarea. Dar ce voce putea să aibă!!

Au urmat două filme unul după altul și ambele cu întâmplări palpitante.

Primul, era un serial româno-francez, din 1974, o ecranizare după un roman de Jules Verne, avându-l ca regizor secund din partea română pe Nicolae Corjos. Acest serial nu l-am văzut, nu știu dacă s-a difuzat la noi iar la filmările cu figurația de pe malul lacului Snagov nu am văzut niciun actor de-al nostru. Noi urmăream o întrecere sportivă de caiac-canoe a unor tineri - francezi, din câte ni s-a spus.

Costumele, aduse de la Buftea, erau de epocă. Pentru că am întârziat la autobuzul care a luat pe toată lumea, am fost nevoită să merg cu mai multe mijloace de transport și, în final, am mers și cu o mașină de ocazie până la intrarea către lacul Snagov.

Exista o clădire administrativă unde toți și-au lăsat hainele lor și au îmbrăcat costumele de epocă. La costumație se dădeau și pantofi, tot de epocă sau botine, mai ales pentru femei.

Când am ajuns eu, soarele era demult pe boltă, cred că am întârziat două ore, iar la garderobă mai era doar o rochie, bleu cu volănașe, mai mică puțin decât măsura mea dar nu aveam de ales. Cu botinele, care și ele erau ultimele, a fost un coșmar pentru că erau cu două numere mai mici decât purtam eu.   

Cu respirația redusă din cauza corsajului prea strâmt și cu mersul de invalidă, de credeam că-mi sar ochii din cap din cauza botinelor, n-am mai putut să mă concentrez și am tăiat-o pe diagonală unde mi-am văzut colegii că se plimbau tacticos pe malul lacului.

Un urlet ca din junglă s-a abătut asupra mea din porta-voce ca să mă oprească iar Nicolae Corjos, căci al lui fusese urletul, a dat stop la filmare. Deci se filma iar eu nu observasem și am dat buzna într-un cadru care se pregătise din timp, stricând și bunătate de peliculă. 

Cum am reușit să fac față unui dublu atac asupra ființei mele, unul fizic, cu acele botine cu șireturile deschise la maximum și unul psihic cu frica de a nu mi se întâmpla cine știe ce nenorocire pentru că stricasem pelicula, deci cum am reușit să filmez ce a mai trebuit până după amiază, numai eu știu.

Când ne-am urcat cu toții în autobuz, eu m-am dus cât mai în spate și m-am făcut cât mai mică să nu cumva să mă bage în seamă regizorul Corjos, care stătea pe bancheta din față și era într-un haz nebun cu un coleg.               

Au ținut-o tot așa până la intrarea în București unde eu m-am și dat jos împreună cu alții, pentru că nu mai suportam presiunea - care era doar în capul meu. Domnul regizor uitase de întâmplare și de mine.

Cel de-al doilea film din același an a fost Păcală în regia lui Geo Saizescu. Filmările au fost de noapte, chiar toată noaptea, într-o pădure dincolo de Buftea.      

Am fost puțini figuranți, trei fete care am fost legate de un stejar secular și alți câțiva care treceau pe pajiștea din fața unui purcel la proțap care se învârtea la foc și care scotea un fum gros.

Scenele din pădure cu niște tâlhari în jurul acelui foc și cu Păcală cu cei doi frați ai lui care se foiau printre crengi ca să doarmă au durat ceva timp.

Noi, cele trei fete a trebuit să stăm legate de copac pentru că nu știa ce făcea dreapta și ce făcea stânga, adică regizorii secunzi nu știau când Geo Saizescu putea să mute camera de la fumul înecăcios pentru cei din copac pe copacul nostru, așa că era mai bine să fim pregătite.

Noi eram în costume țărănești dar mie mi s-a sfâșiat o mânecă de la bluză iar una dintre cozile cu meșe prin ele mi-a fost despletită ca să-mi atârne în debandadă pe piept.

Nu mi-a spus nimeni de ce s-au făcut aceste transformări asupra aspectului meu, care parcă ieșisem dintr-o luptă - chiar cum avea să se întâmple.

Când Păcală nu s-a mai putut abține și a strănutat din cauza fumului de sub copac, tâlharii lui Besoiu au țâșnit de lângă foc și, împreună cu cei trei frați care au căzut peste ei, au tras niște focuri de armă și s-a iscat o luptă între ei.

Ca din întâmplare, Păcală ne-a zărit și a vrut să ne dezlege de la copac iar noi ne-am tânguit că tâlharii ne-au răpit de la mamele nostre. Tâlharii și cu Besoiu în persoană, pe un cal, l-au trântit pe Păcală pe jos, dar el s-a ridicat și totuși a reușit să ne dezlege. Unul dintre tâlhari ne-a legat la loc. 

Aceste lupte trebuia să explice aspectul meu răvășit.

Filmările au durat până la 5 dimineața după care ne-am dus în autobuz și ne-am îmbrăcat cu hainele noastre. Curând am plecat cu toții, autobuzul, o dubă cu îmbrăcămintea noastră, un camion cu blocul electrogen, altul cu cablurile și reflectoarele și vreo trei autoturisme în care mergeau regizorii și actorii.  

Ce mai, am trăit o adevărată aventură, în pădure, cu tâlhari călare, bluze sfâșiate - din vreme- și vițel sau purcel la proțap.

De-abia în 1979 am mai făcut figurație la Ora zero în regia lui Nicolae Corjos. Din distribuția filmului, pe care  l-am văzut ulterior, au făcut parte numeroși actori printre care Mihai Mereuță, Geo Costiniu, Carmen Galin, Julieta Szöny.  

La filmările unde am fost eu prezentă nu am văzut niciun actor. Filmările au fost doar cu figurația. S-a filmat la Pavilionul Expozițional unde s-au montat niște paravane care au acoperit o mică terasă pentru vreo zece mese la care stăteam câte patru persoane. La acele filmări am venit și cu o prietenă.

Aveam în față farfurii cu sarmale și pahare cu bere - adevărate.

În rest, Pavilionul era gol, în întuneric și cât se poate de friguros. Era iarnă și afară se vedea zăpada spulberată de crivăț. În platoul improvizat unde filmam era cald de la reflectoare. Filmările au fost de seara până spre noapte iar noi am fost transportați cu un autobuz  care a oprit pentru fiecare în traseul de la Pavilion până la Piața Unirii, unde erau microbuzele de noapte 400.

Din întâmplare, am aflat că șoferul stătea în cartierul în care locuiam, temporar, cu mama și că își ducea autobuzul la el acasă. Așa că am mers cu el până la blocul mamei. 

Era ora 2 noaptea iar eu eram îmbrăcată ca de sărbătoare, cu rochie lungă - că doar filmasem pentru revelion. Când am fost aproape să intru în bloc, mi-au ieșit în față doi polițiști cu un câine lup.

"Actele la control" și toate celelalte întrebări, că ce-i cu mine la ora aia și de ce am acea ținută și, neapărat, dacă aveam serviciu. Aveam legitimația de serviciu la mine - asta i-a înmuiat de tot - și le-am spus că vin de la o filmare.

Nu prea au crezut ei treaba asta, dar felul în care le-am răspuns, calm și fără să mă bâlbâi, le-a făcut o impresie satisfăcătoare și m-au lăsat în pace.

De genunchii care îmi tremurau de când mă întâlnisem cu ei și până am intrat în casă n-a mai știut nimeni. Ceasu' rău!! 

Filmările de la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război din 1980 în regia lui Sergiu Nicolaescu au un loc special în amintirile mele. Mi-au plăcut filmările cu decoruri și costume elegante, cu multă lume și cu mulți actori la care să mă uit din când în când.

Pentru acele filmări, care au durat patru nopți, s-a închiriat Casa Oamenilor de Știință (COȘ) din Piața Lahovari.

            
Rochiile noastre au fost de seară, a predominat negrul, cu perle, unele perle erau puse pe spate până la mijloc, am fost machiate și date cu ruj. Într-o pauză, a făcut unele indicații de retușuri însuși Sergiu Nicolaescu, atât era de atent la detalii. Nimeni nu se uita la rujul unor doamne din planul trei, dar dacă se uita!?!

Pe actori îi sorbeam din ochi: Vladimir Găitan, Joanna Pakula - o tânără poloneză de-abia ieșită de pe băncile facultății de teatru din Varșovia, care se afla la primul ei film -, Valeria Gagealov, Enikõ Szilágyi, Maria Bănică- balerina-, Gheorghe Dinică.

Treaba noastră era să ne plimbăm pe la oglinzi, să stăm la mesele de joc, să admirăm pe terasă tangoul dansat de Joanna Pakula și Sergiu Nicolaescu. 

Interioarele din încăperea centrală și din celelalte camere erau fabuloase, candelabre și oglinzi din cristal în monturi aurite, picturi murale, lambriuri, mobilă stil, draperii din pluș strânse elegant în cordoane aurite, totul de bun gust. 

Această clădire, cu o curte spațioasă care dă în Piața Lahovari, cu trepte de marmură și marchiză-evantai din sticlă și fier forjat la intrare și cu o terasă cu două scări superbe în spatele casei, a fost a celebrei familii Assan.

Filmările au decurs într-o atmosferă excepțională, nu s-a ridicat tonul, s-a înțeles totul din prima - și pentru actori și pentru figurație - iar pentru Joanna Pakula a existat o translatoare care a însoțit-o peste tot.

În contrast cu filmările plăcute din toate punctele de vedere au fost două filme la care atmosfera a fost încordată,  regizorii sau actorii mai vocali și neliniștiți iar decorul, la unul dintre ele, a fost aproape de nesuportat.

Fiecare dintre aceste filme au avut nevoie de noi câte două zile.

Primul a fost Glissando din 1982 în regia lui Mircea Daneliuc. 

În anul acela, IML - Institutul de Medicină Legală - se afla la intersecția dintre Splaiul Unirii și strada Călărași. În apropiere era o scoală generală care, fiind vacanța de vară a elevilor, era liberă.

Aproximativ 50 de oameni, care am venit la filmări, ne-au dezbrăcat în câteva săli de clasă și ne-am înfășurat în câte un cearșaf cu prindere pe un umăr, în stil roman.

Am ieșit în această costumație insolită pe o stradă alăturată pe care se dăduse cu var. Ne-am așezat în rânduri și la distanțe mai mari unul față de celălalt după cum ni s-a spus la porta voce de către unul dintre asistenții de regie.

Era ora 4 după amiază, în luna iulie sau august și orientarea noastră cu fața era în plin soare iar pe stradă nu exista niciun copac. Era o căldură infernală, cred că erau 40 de grade și noi trebuia să stăm în picioare - fie în pauze fie în acțiune. "Acțiunea" noastră era să facem....gimnastică. Un instructor stătea în față și făcea exercițiile de gimnastică pe care trebuia să le facem noi când se dădea "motor".

Asta am făcut noi două zile la rând. Și am venit și cu mama, dar ea nu era moleșită ca mine. 

Mircea Daneliuc s-a certat cu ai lui, probabil că și pe el îl bătuse soarele în cap, în orice caz, acele filmări au avut loc într-o atmosferă de nervozitate.  

Celălalt film a fost în anul următor, 1983, La capătul liniei în regia lui Dinu Tănase cu Mircea Albulescu, Ioana Crăciunescu și Dan Condurache.

Filmările au avut loc după amiezile, într-un restaurant de cartier în Bucureștii Noi. Ioana Crăciunescu era în rol de chelneriță și lua comanda de la masa unde stăteau Mircea Albulescu și Dan Condurache. Noi stăteam la câteva mese cu niște sucuri în pahare.

În prima pauză mai mare, Ioana Crăciunescu s-a dus la băieții din orchestră să-i bage și pe ei în seamă. Pe Dan Condurache nu l-am mai văzut o vreme, în schimb pe Mircea Albulescu l-am zărit afară, stând lângă unul dintre geamurile mari ale restaurantului și citind din scenariu la lumina care-i venea prin geam. M-a impresionat seriozitatea lui mi-a rămas acea imagine în minte pentru totdeauna.

În același an am fost la filmările pentru Singur de cart în regia lui Tudor Mărăscu cu Dragoș Pâslaru și Irina Petrescu în rolurile principale.

Prima zi am fost într-o clădire de pe Calea Griviței unde funcționa Baia Publică. Acolo trebuia să avem o pelerină albă scurtă, trasă pe cap și să intrăm într-o cabină cu oglindă pentru înfrumusețare. Erau cam șase astfel de cabine, cu cearșafuri în loc de uși, unde intram câte două persoane, una care stătea pe scaun cu fața la oglindă iar cealaltă în picioare pentru că trebuia să facă diverse lucruri.    

Dragoș Pâslaru o căuta pe Irina Petrescu care era șefa acelui salon de înfrumusețare și dădea repede fiecare cearșaf la o parte. Aceasta a fost scena, care s-a repetat de mai multe ori. Cu pregătirile dinainte, acele filmări au durat aproape patru ore.

Peste câteva zile am fost chemați, tot pentru acest film, la Athénée Palace unde am avut rochiile noastre, mai elegante. Stăteam împrăștiați pe la diverse mese și nu eram prea vizibili. Acele filmări au durat foarte puțin și nici nu am văzut vreun actor.

Exact peste zece ani am mai făcut figurație într-o coproducție franco-română Căpitanul Van Loc cu regizorul Nicolae Corjos din partea română.

După amiază și seara filmările s-au făcut în fața Palatului CEC și toată circulați de pe Calea Victoriei, între strada Lipscani și strada Iuliu Maniu (fostă 30 Decembrie și actuală strada Franceză), a fost oprită, inclusiv pietonii - pentru că "pietonii" eram noi.

Cea mai frumoasă filmare a fost a doua zi, când era o zi liberă, ori sâmbătă ori duminică, dimineața de la ora 10 până pe la 12.

Holul CEC-ului a fost transformat într-un hol al unei bănci din occident, cu fotolii rotunde îmbrăcate în catifea verde, palmieri puși în ghivece mari și un calculator cu ecran color la primul ghișeu de lângă portar și scara de marmură care ducea la etaj.

Treaba noastră era să stăm câteva persoane pe fotolii iar celelalte, în interiorul sau în afara ghișeelor.

Am văzut în sfârșit și actori, un motociclist a trimis după secretara directorului băncii și ea a coborât pe scările de marmură în persoana Teodorei Mareș. Știam că juca și Cristina Deleanu în această coproducție dar eu nu am văzut-o.

La sfârșitul filmărilor l-am abordat pe Nicolae Corjos pentru un autograf pe poza făcută în urmă cu 20 de ani la Doi ani de vacanță unde tot el fusese regizor secund.   

 

Articol și poză de Lilly SaCra

pentru Condeiul Seniorului 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nostalgii de duminică

Călător printre iluzii

PhotoMirage - program de animat imagini